Decizia nr. 221/2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 146 şi art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968Augustin Zegrean - preşedinteValer Dorneanu - judecătorToni Greblă - judecătorPetre Lăzăroiu - judecătorMircea Ştefan Minea - judecătorDaniel Marius Morar - judecătorPuskas Valentin Zoltan - judecătorTudorel Toader - judecătorCristina Teodora Pop - magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 146 şi art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Romică Badea în Dosarul nr. 2.053/271/P/2008 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 733D/2013.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că textele criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 17 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 2.053/271/P/2008, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 146 şi art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Romică Badea într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la furt calificat şi fals în înscrisuri sub semnătură privată.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 146 şi art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1968 sunt, pe de o parte, desuete, întrucât stabilesc un prag valoric ce nu mai corespunde realităţilor economice şi sociale prezente, iar pe de altă parte, discriminatorii, prin impunerea acestui prag valoric de 200.000 lei drept criteriu de agravare a infracţiunii de furt calificat, potrivit alin. 4 al art. 209, invocat de autorul excepţiei. Se arată că textele criticate creează discriminare nu numai între persoanele care săvârşesc furturi a căror valoare depăşeşte suma de 200.000 lei şi cele care comit furturi a căror valoare este mai mică decât suma arătată, dar şi între subiectele active ale infracţiunii de furt calificat şi cele ale infracţiunii de evaziune fiscală. Se susţine că aceasta din urmă prezintă un pericol social sporit faţă de infracţiunea de furt calificat, şi, cu toate acestea, inculpatul are posibilitatea acoperirii integrale a prejudiciului, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, cu consecinţa reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, respectiv a aplicării pedepsei amenzii, dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, sau a aplicării unei sancţiuni administrative, dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (în forma lor în vigoare la data invocării excepţiei de neconstituţionalitate). Se arată că persoanele ce săvârşesc faptele anterior referite se află în situaţii juridice identice, ceea ce impune acordarea de către legiuitor a unui tratament juridic identic, eventualele deosebiri putând fi justificate prin criterii obiective şi rezonabile ce nu pot fi, însă, reţinute în prezenta cauză. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, nr. 86 din 27 februarie 2003, nr. 89 din 27 februarie 2003 şi nr. 423 din 10 mai 2007.6. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, se susţine că imposibilitatea atacării cu apel a sentinţelor pronunţate în primă instanţă de către judecătorii lipseşte părţile de posibilitatea de a obţine, înainte ca soluţia pronunţată să devină definitivă, remedierea eventualelor erori de fapt sau de drept apărute în soluţionarea în fond a cauzelor de către judecătorii, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, precum şi a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se arată că textul criticat contravine, totodată, prevederilor art. 129 din Constituţie, precum şi dreptului la un recurs efectiv garantat prin art. 13 din Convenţie. Se susţine, în acest sens, că în cauzele penale, în care prin sentinţa instanţei de fond poate fi dispusă pedeapsa închisorii, este obligatorie existenţa triplului grad de jurisdicţie, că judecarea în fond a cauzelor de complete formate dintr-un singur judecător poate duce la pronunţarea unor soluţii greşite, cu consecinţa executării pe nedrept de către persoanele condamnate a unor pedepse privative de libertate şi că scopul avut în vedere de legiuitor, acela al asigurării celerităţii procesului penal şi al degrevării instanţelor de apel, nu justifică impunerea acestei restricţii. Se arată că, pentru aceste motive, dispoziţiile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 încalcă şi prevederile art. 53 din Legea fundamentală, constituind restrângeri nejustificate ale drepturilor constituţionale invocate.7. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că reglementarea infracţiunii de furt calificat nu încalcă normele constituţionale invocate de autorul excepţiei şi că norma de la art. 146 din Codul penal din 1969 are un caracter explicativ, fiind necesară având în vedere faptul că producerea consecinţelor deosebit de grave constituie un element circumstanţial al variantelor agravate ale multor infracţiuni. Se susţine că garantarea dreptului la un proces echitabil se impune din perspectiva normelor de procedură penală, acest drept nefiind asigurat prin dispoziţii de drept penal substanţial. Se arată că prevederile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 nu aduc atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, inculpatul beneficiind de drepturile şi garanţiile procesuale prevăzute de lege, pe care le poate exercita în cadrul unui proces public, judecat de o instanţă independentă, imparţială, stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, fiindu-i asigurat dreptul la două grade de jurisdicţie (judecata în primă instanţă şi recurs), reglementat prin art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.9. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la critica privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 146 şi art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969 se arată că incriminarea mai severă a infracţiunii de furt care a produs consecinţe deosebit de grave faţă de incriminarea, în condiţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, a infracţiunii de evaziune fiscală, dă expresie politicii penale a statului şi nu încalcă principiul egalităţii în faţa legii, prevăzut la art. 16 din Constituţie. Se susţine că persoanele care săvârşesc aceste două infracţiuni se află în situaţii diferite, date de împrejurările concrete în care sunt săvârşite faptele. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 488 din 12 aprilie 2011, nr. 681 din 31 mai 2011 şi nr. 911 din 1 noiembrie 2012. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, se arată că nu poate fi reţinută încălcarea prin acestea a prevederilor art. 16, art. 21 şi art. 129 din Constituţie şi nici a dispoziţiilor art. 13 din Convenţie. Se susţine că normele de reglementare a competenţei instanţelor judecătoreşti, a gradelor de jurisdicţie, precum şi a căilor de atac constituie reguli de procedură ce pot fi stabilite numai prin lege, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie şi că impunerea unei singure căi de atac, a recursului, în cazul sentinţelor pronunţate de judecătorii nu îngrădeşte dreptul de acces liber la justiţie, persoanele interesate putând adresa orice fel de cerere procedurală prevăzută de lege instanţelor ce asigură cele două grade de jurisdicţie. Se arată că, prin textele criticate, nu este încălcat nici dreptul la un proces echitabil, deoarece acesta nu presupune asigurarea tuturor căilor de atac împotriva tuturor hotărârilor judecătoreşti, şi nici dreptul la un recurs efectiv, acestea din urmă impunând asigurarea dreptului oricărei persoane lezate într-un interes propriu de a se adresa instanţelor naţionale. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 612 din 6 mai 2010.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 146 şi art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969 şi ale art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins:Art. 146 din Codul penal din 1969: "Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice";Art. 209 alin.4 din Codul penal din 1969: "Furtul care a produs consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi";Art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968: "Sentinţele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: a)sentinţele pronunţate de judecătorii;".Art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968: "Sentinţele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: a)sentinţele pronunţate de judecătorii;".13. Dispoziţiile art. 146 şi art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969 au fost abrogate prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Prevederile art. 146 din Codul penal din 1969, care defineau consecinţele deosebit de grave, au fost preluate cu un nou conţinut la art. 183 din Codul penal în vigoare; dispoziţiile art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969 nu se regăsesc în noua reglementare. Prevederile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, nefiind preluate în Codul de procedură penală în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate prevederile art. 146 şi art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968.14. Autorul excepţiei susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) şi (3) referitoare la accesul liber la justiţie şi, respectiv, la dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 129 cu privire la folosirea căilor de atac, precum şi prevederilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil şi la interzicerea discriminării.15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 146 din Codul penal din 1969, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, respingând ca neîntemeiate excepţiile invocate, prin mai multe decizii, dintre care, cu titlu de exemplu, se reţin: Decizia nr. 1.289 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 15 noiembrie 2010, Decizia nr. 1.452 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 18 ianuarie 2011, Decizia nr. 681 din 31 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011, şi Decizia nr. 911 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 9 ianuarie 2013.16. Prin Decizia nr. 1.289 din 14 octombrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. 4 şi art. 146 din Codul penal, precum şi ale art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, Curtea a constatat că art. 146 din Codul penal din 1969 cuprinde o normă cu caracter explicativ prin care se lămureşte înţelesul expresiei "consecinţe deosebit de grave" şi că această reglementare este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut consecinţele deosebit de grave ca element circumstanţial în conţinutul agravant al mai multor infracţiuni. Totodată, Curtea a reţinut că este neîntemeiată şi susţinerea autorului excepţiei referitoare la încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în materia dreptului substanţial. Curtea a subliniat faptul că nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 al Convenţiei sau al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial. De asemenea, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a reţinut că, "într-o societate democratică în sensul Convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un loc atât de important încât o interpretare restrictivă a articolului 6 paragraful 1, referitor la dreptul la un proces echitabil, nu ar corespunde scopului şi obiectului acestei dispoziţii" (Hotărârea din 17 ianuarie 1970, paragraful 5, în Cauza Delcourt împotriva Belgiei).17. Prin Decizia nr. 681 din 31 mai 2011, Curtea a statuat că susţinerile autorului excepţiei cu privire la necesitatea reaprecierii criteriului valoric care determină înţelesul expresiei "consecinţe deosebit de grave", deşi pot fi reale în condiţiile devalorizării monedei naţionale, nu pot fi reţinute. Curtea a constatat că modificarea conţinutului unei norme juridice, în sensul adaptării ei la realităţile sociale, este o prerogativă exclusivă a autorităţii legislative în lumina dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării"; Curtea Constituţională, potrivit competenţei sale înscrise în art. 146 din Constituţie şi în Legea nr. 47/1992, verifică, în cadrul controlului de constituţionalitate a legilor, conformitatea acestora cu dispoziţiile constituţionale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. Astfel, Curtea a conchis că nu se poate substitui Parlamentului pentru modificarea limitei valorice prevăzute la art. 146 din Codul penal din 1968.18. Cu privire la dispoziţiile art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, Curtea constată că s-a mai pronunţat, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, prin Decizia nr. 612 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 30 iunie 2012, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut că adoptării Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, era posibilă atacarea cu apel a sentinţelor pronunţate de judecătorii numai în cazurile prevăzute de lege, de data aceasta, legiuitorul a instituit o regulă generală, potrivit căreia orice hotărâre pronunţată la nivelul judecătoriei va putea fi atacată uzând de o singură cale de atac, respectiv a recursului. În acest sens, Curtea a reţinut că normele de reglementare a competenţei instanţelor judecătoreşti, a gradelor de jurisdicţie, precum şi a căilor de atac constituie reguli de procedură, a căror stabilire, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, se poate face numai prin lege şi că legea procesual penală promovează, ca regulă, judecarea procesului penal în trei grade de jurisdicţie: prima instanţă, apel şi recurs. În acelaşi timp, Curtea a observat că pentru anumite cazuri speciale, determinate de natura infracţiunilor care constituie obiectul procesului penal ori de calitatea făptuitorului, legea prevede, cu deplină justificare constituţională, ca excepţie, existenţa doar a două grade de jurisdicţie: primă instanţă şi recurs.19. Curtea a statuat că reglementarea unei singure căi ordinare de atac nu este de natură să îngrădească dreptul de acces liber la justiţie, persoanele interesate putându-se adresa atât primei instanţe, cât şi celei de recurs, pentru apărarea drepturilor pretins încălcate şi că părţile îşi pot exercita dreptul la apărare în tot cursul procesului penal, inclusiv în faza de urmărire penală, în primă instanţă ori în calea de atac. Curtea a mai reţinut că stabilirea competenţei, precum şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului şi că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii", atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, astfel încât criticile de neconstituţionalitate formulate nu pot fi reţinute. Referitor la încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea a constatat că instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, nu este contrară principiului egalităţii atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor.20. Totodată, Curtea a subliniat faptul că părţile au posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală din 1968, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiţii care sunt asigurate şi în situaţia judecării cauzelor în primă instanţă de către judecătorii. De asemenea, s-a arătat că este asigurat şi dreptul la două grade de jurisdicţie (judecata în primă instanţă şi judecata în recurs) în materie penală, reglementat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie. Prin urmare, Curtea a conchis că, atâta vreme cât sunt respectate aceste limite, legiuitorul naţional poate introduce sau elimina, în funcţie de nevoile sociale care impun o anumită politică penală, oricâte grade de jurisdicţie consideră necesare; altfel spus, reglementările internaţionale nu impun un anumit număr maxim al gradelor de jurisdicţie sau al căilor de atac, ci numai un număr minim, care este deplin respectat.21. Curtea a mai constatat că limitele instituite de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie pot constitui obiectul unor restrângeri în sensul art. 2 paragraful 2 din acelaşi Protocol, potrivit căruia dreptul oricărei persoane declarate vinovate de o infracţiune de către o instanţă de judecată de a cere examinarea condamnării sale de o jurisdicţie superioară poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore.22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţia deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.23. Distinct de cele arătate, prin Decizia nr. 195 din 13 martie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 şi art. 85 din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 3 aprilie 2007, Curtea a constatat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Curtea a semnalat că, procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele.24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Romică Badea în Dosarul nr. 2.053/271/P/2008 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că art. 146 şi art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 361 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 15 aprilie 2014.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Cristina Teodora Pop-----

Pe scurt

De reținut

Întrebări frecvente