Decizia nr. 1070/2011

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9, art. 13 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale, precum şi ale ordonanţei de urgenţă, în ansamblul săuAugustin Zegrean - preşedinteAcsinte Gaspar - judecătorPetre Lăzăroiu - judecătorMircea Ştefan Minea - judecătorIon Predescu - judecătorPuskas Valentin Zoltan - judecătorTudorel Toader - judecătorFabian Niculae - magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9, art. 13 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale, excepţie ridicată de Societatea Comercială "CIF" - S.A. din Deva în Dosarul nr. 2.933/300/2010 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 27 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 2.933/300/2010, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9, art. 13 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale.Excepţia a fost invocată de Societatea Comercială "CIF" - S.A. din Deva într-un dosar având ca obiect soluţionarea unei cereri privind o ordonanţă de plată.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul excepţiei îşi structurează critica pe două coordonate:- neconstituţionalitatea extrinsecă a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 prin raportare la prevederile constituţionale cuprinse în art. 115 afectează regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. Astfel, autorul arată că este încălcat dreptul constituţional la apărare prin procedura rapidă şi superficială instituită de ordonanţa de urgenţă;- neconstituţionalitatea intrinsecă a prevederilor art. 9, art. 13 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007.Astfel, art. 9 din ordonanţa de urgenţă contravine art. 1 alin. (3), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 44 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie, precum şi art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât decăderea debitorului din dreptul de a contesta creanţa prin întâmpinare îl privează pe acesta de dreptul la un proces echitabil. Teza întâi a alin. (3) al art. 9 încalcă dispoziţiile art. 129 din Constituţie, întrucât îngrădeşte dreptul părţii nemulţumite de hotărârea de respingere a cererii de emitere a unei ordonanţe de plată de a se adresa instanţei superioare pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei primei hotărâri.Dispoziţiile art. 13 din ordonanţa de urgenţă violează dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 24 alin. (1) şi art. 126 alin. (2), precum şi dispoziţiile art. 6 par.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 14 par. 1 teza întâi din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, întrucât restrânge dreptul părţilor la un proces echitabil şi la o judecată imparţială, precum şi dreptul acestora de a beneficia de un control judiciar real, obiectiv şi efectiv.Prevederile art. 14 din ordonanţa de urgenţă limitează accesul liber la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie, întrucât hotărârea de respingere a cererii în anulare nu poate fi atacată cu recurs, iar alin. (2) al art. 14 vine în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 126 alin. (2) şi art. 129 şi cu prevederile din actele internaţionale menţionate, întrucât oferă posibilitatea, fără desfăşurarea unui proces pe fondul cauzei, de a se emite un titlu executoriu împotriva unui pretins debitor, deşi acesta a depus toate demersurile necesare în vederea protejării intereselor sale legitime.Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 şi art. 14 este întemeiată, întrucât debitorul nu poate invoca apărări de fond, în timp ce excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 din ordonanţă este considerată neîntemeiată.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 9, art. 13 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 31 octombrie 2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 118/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 2 iunie 2008. Analizând motivele de neconstituţionalitate invocate, Curtea constată că, în realitate, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, pe lângă dispoziţiile art. 9, art. 13 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale, şi prevederile ordonanţei de urgenţă, în ansamblul său.Dispoziţiile art. 9, art. 13 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 au următorul cuprins:- Art. 9: "(1) Sub sancţiunea decăderii, debitorul poate contesta creanţa prin întâmpinare. (2) În cazul în care debitorul contestă creanţa, instanţa verifică dacă această contestaţie este întemeiată. (3) În cazul în care contestaţia este întemeiată, instanţa va respinge cererea creditorului printr-o încheiere irevocabilă. În această situaţie, creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun.";- Art. 13: "(1) Împotriva ordonanţei de plată debitorul poate formula cerere în anulare, în termen de 10 zile de la data comunicării acesteia. (2) Cererea în anulare se soluţionează de către instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. (3) Cererea în anulare nu suspendă executarea. Suspendarea va putea fi însă încuviinţată, la cererea debitorului, numai cu dare de cauţiune, al cărei cuantum va fi fixat de instanţă. (4) Dacă instanţa învestită admite cererea în anulare, aceasta va anula ordonanţa de plată, pronunţând o hotărâre irevocabilă. Prevederile art. 9 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. (5) Hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este irevocabilă.";- Art. 14: "(1) Ordonanţa de plată, devenită irevocabilă ca urmare a neintroducerii sau respingerii cererii în anulare, constituie titlu executoriu. (2) Împotriva executării silite a ordonanţei de plată debitorul poate face contestaţie la executare, potrivit dreptului comun. În cadrul contestaţiei nu se pot invoca decât aspecte legate de procedura de executare."În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) care garantează drepturile şi libertăţile cetăţenilor, art. 20 alin. (2) referitor la prioritatea reglementărilor internaţionale cuprinse în tratate privind drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, ratificate de România, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 115 alin. (4) şi (6) referitor la delegarea legislativă, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei şi art. 129 privind folosirea căilor de atac, precum şi prevederilor cuprinse în art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în art. 14 paragraful 1 referitor la egalitatea în faţa instanţelor de judecată din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.Examinând excepţia, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale, atât în ansamblul său, cât şi asupra prevederilor art. 9, art. 13 şi art. 14, prin raportare la critici asemănătoare, constatând că sunt constituţionale.În ceea ce priveşte critica prin raportare la dispoziţiile art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, prin Decizia nr. 1.476 din 11 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 27 ianuarie 2011, şi Decizia nr. 1.070 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 20 octombrie 2009, Curtea a statuat că îndeplinirea obligaţiei asumate de România faţă de statele membre ale Uniunii Europene, constând în transpunerea, până la momentul aderării, a tuturor directivelor comunitare în vigoare la data semnării Tratatului de aderare, poate fi considerată o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată, ţinând cont de faptul că, astfel cum se precizează în preambulul ordonanţei, aceasta transpune în legislaţia naţională prevederile Directivei 2000/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 iunie 2000 privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale. Nu poate fi reţinută susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia nu era necesară emiterea ordonanţei de urgenţă criticate, întrucât deja exista în domeniu o reglementare suficientă, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată. Sub acest aspect, Curtea a observat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007, transpunând directiva europeană amintită şi vizând numai obligaţiile rezultate din contracte comerciale, are ca scop îmbunătăţirea funcţionării pieţei interne a Uniunii Europene. De aceea, astfel cum prevede chiar directiva transpusă, domeniul de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 este limitat la plăţi efectuate în temeiul unor tranzacţii comerciale şi nu reglementează tranzacţiile cu consumatorii ori dobânda pentru alte plăţi, care pot fi supuse prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001.Distinct de cele arătate mai sus, Curtea mai reţine că prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană din 2005, ratificat prin Legea nr. 157/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 1 iunie 2005, autorităţile române şi-au asumat obligaţia transpunerii Directivei 2000/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 iunie 2000 privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 200 din 8 august 2000. Având în vedere că până la data dobândirii de către România a calităţii de stat membru al Uniunii Europene, respectiv 1 ianuarie 2007, aceste obligaţii nu fuseseră îndeplinite, apare ca fiind justificată adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 9, art. 13 şi art. 14 din ordonanţă, Curtea s-a pronunţat în repetate rânduri, exemple fiind Decizia nr. 1.001 din 7 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 18 noiembrie 2008, sau Decizia nr. 1.116 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008. Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 a fost adoptată pentru a stabili măsuri pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată asumate prin contracte comerciale şi pentru stabilirea unei proceduri simplificate de soluţionare a acţiunilor în justiţie având ca obiect asemenea obligaţii. Or, potrivit art. 126 din Constituţie, competenţa instanţelor de judecată şi procedura în faţa acestora se stabilesc prin lege.Curtea observă că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 reglementează procedura recuperării pe cale judecătorească exclusiv a acelor creanţe care izvorăsc din contracte comerciale şi care sunt certe, lichide şi exigibile. În acest scop, la cererea privind creanţa de plată a preţului, creditorul trebuie să anexeze, potrivit art. 6 alin. (2) din ordonanţă, înscrisurile ce atestă cuantumul sumei datorate, precum şi orice alte înscrisuri doveditoare ale acesteia. Potrivit art. 9, debitorul poate contesta creanţa prin întâmpinare, instanţa urmând să verifice dacă această contestaţie este întemeiată, iar art. 10 alin. (1) prevede că, în cazul în care, ca urmare a verificării cererii pe baza înscrisurilor depuse, a declaraţiilor părţilor, precum şi a celorlalte probe administrate, constată că cererea este întemeiată, instanţa emite o ordonanţă de plată, în care se precizează suma şi termenul de plată. Conform art. 13 alin. (1), împotriva ordonanţei de plată debitorul poate formula cerere în anulare, în termen de 10 zile de la data comunicării acesteia. Din toate aceste texte de lege rezultă în mod evident că procedura ce face obiectul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 se desfăşoară într-un cadru procesual menit să asigure toate garanţiile ce caracterizează un proces echitabil, iar debitorul are la îndemână suficiente mijloace procedurale pentru a-şi apăra interesele.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei acesteia, considerentele reţinute de Curte în deciziile menţionate sunt valabile şi în cauza de faţă.Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9, art. 13 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale, precum şi a ordonanţei de urgenţă în ansamblul său, excepţie ridicată de Societatea Comercială "CIF" - S.A. din Deva, în Dosarul nr. 2.933/300/2010 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 iulie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Fabian Niculae-----

Pe scurt

De reținut

Întrebări frecvente